Alea jacta est

Un actor, un rol, o viaţă,
scenă fără manuscris,
o paiaţă,
jucând un veşnic compromis,
eu cred că sunt,
tu ştii că nu-s,
fără nici o vorbă-n plus,
scenariu scris de la-nceput,
pentru-n orb, un surd, un mut.

Atârn de sforile întinse,
capete fără sfârşit,
în colbul de pe duşumele
purtându-mi pasul târşâit
spre replica finală,
clipa fatală
în care am decis
să am eu ultimul cuvânt...

scena vă aparţine,
„les jeux sont faites,
rien ne vas plus!”

Memento mori

Ochiul nopţii privea
degetele-ţi fierbinţi
strecurate
printre clipele mele,
oprind în loc timpul
pe ultima treaptă a cerului,
suspin încremenit
printre stele.

Perdele de lacrimi,
ochii tăi,
pleoapele mele...
covor de dorinţi
peste care păşim
cu tălpile goale
strivind cu fiecare pas
visele rămase muguri.

Iubito...

Timpul, mână criminală în mănuşi de catifea
ca o umbră pe perete, lunecând insinuat,
strecurându-se flegmatic, a bătut la uşa mea,
să-i deschid, să stăm de vorbă, despre ce s-a întâmplat.

„Ce mai vrei – i-am spus, sardonic, fără nici un pic de milă.-
n-ai făcut destul –se pare- vrei mai mult, nu ţi-e de-ajuns?
Floarea vieţii mi-ai răpit-o, tot ce-a fost să fie-odată,
ai prădat, ai luat cu tine şi-n tenebre te-ai ascuns.

Hai, priveşte-mă! Te uită! Ai venit să-ţi ceri iertare?
Nu te iert! Ce stai acolo proţăpit şi fără glas?
Poţi să-mi dai napoi ce-odată am avut şi tu mi-ai luat?”
„N-am venit să-ţi dau, iubito, ci... să iau şi ce-a rămas!”