Lacrimi de nea (pentru Ţiţi)

Plânge cerul iubito...
plânge cu fulgi de zăpadă,
prima nea,
ofrandă imaculată
pentru sufletul tău
peste care așez
petale roșii
de trandafir
ca să-ți spună...

Zadarnicie

m-ating de buza palidă a nopţii
să-i simt sărutul umed peste pleoape
rămâi, rămâi întâia mea poveste
cu muguri albi şi cetini printre ape

şi lasă-mă să cred că peste-abisuri
mai sunt nebuni ce vor să fie punte
trec în galop atâtea anotimpuri
ce pier stârnindu-mi colbul de pe frunte

Dincolo de sine

Realitatea este, cum spui tu,
compusă din puncte de vedere...
Suma punctelor, cum spune matematica,
dă naştere unei linii
mai mult sau mai puţin drepte,
dar peste care nu se trece,
decât pe tărâmul viselor,
unde nu există teamă,
nici aripi frânte,
acolo totul se poate,
iar cu mâna întinsă,
atingi cerul.

Acolo sunt stăpână
peste visele mele şi visele tale...
un singur gest şi ele prind fiinţă,
îşi deschid aripile şi se înalţă
până la linia aceea, o ştii tu,
mai mult sau mai puţin dreaptă.

Acolo se izbesc
de suma punctelor de vedere şi...
cu ochii orbi şi aripile frânte,
se lasă arse pe rugul conştiinţei de sine.

În cenuşă
mai mocneşte înăbuşit,
o boabă de jar ce se închipuie
o Phoenix nenascută încă.
Sancta simplicitas!

Mai bine adaugă încă un ram
din pomul realităţii,
să ardă totul,
până la ultima scânteie.

Poate că aşa va dispare
şi teama aceea
ce m-a împiedicat să trăiesc.
Teama că s-ar putea
ca visul să-şi ia aripile la spinare
şi să treacă dincolo de linie.
Aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată.

De ce să mi se întâmple mie?

Să nu-mi mai spui

N-ai cum să ştii cât mi-e de greu
că nu mai pot să te întreb „Iubitul meu,
cum ţi-a fost azi? Am fost şi eu
în gândurile tale?”

îmi sunt atât de goale palmele
în care-mi puneai sărutări
şi pustii clipele fără chemări
abia şoptite

care oglindă îmi va spune
chipul ce mi-l scăldam în ochii tăi?
azi rătăcesc pe neştiute căi,
iar tu nu-mi eşti făclie

tăcerea, nemiloasă solie
a timpului cu colţi de piatră
înfipţi în părăsita vatră
cu jarul stins de mult,

bântuie cu paşi de vată
veghind la hotare

nu poţi şti cât doare
să nu-mi mai spui...

Urme în suflet

Iubitul meu,
tu eşti un vis
care-a-ndrăznit
să zboare
dincolo
de pasărea tăcerii,
peste crestele îngheţate
ale dorinţei,
dar s-a izbit
de zidul de foc
al neputinţei,
transformându-se
în scrum.
Stau în genunchi
pe malul stâng,
ţinându-te în căuşul inimii
şi aştept
să renaşti
din propria cenuşă,
desculţ,
să-mi laşi urme în suflet.

Te voi păstra

Te voi păstra mereu în minte
zidit în trupul unui vers,
cu nerostitele cuvinte
din graiul altui univers.

Mai sunt atâtea multe patimi
pe care nu le-am consumat,
stăm îndărătul unor gratii
ce timpul ni le-a cenzurat.

Atât ne-a mai rămas din zborul
ce fără aripi s-a născut,
mă-nbrăţişează peste vremuri,
şopteşte-mi dorul tău, tăcut.

Doar cand plang

Eu doar cand plang pot trece
dincolo de usile inchise,
pe trepte de vise
spre nicaieriul acela imponderabil,
unde totul se poate...
Pasesc peste intinderea de ape
cu talpile goale,
valurile-mi saruta gleznele,
brate de alge ma cuprind
voind sa ma opreasca...
Dar visul meu?
Visul meu e dincolo de poarta albastra,
dincolo de cuvinte...
Pasarea spin isi canta ultimul cantec,
descantec din valea plangerii,
prin vadul pasilor pierduti
inainte de marea trecere...

Cand tac

Nici dacă-mi ard cuvintele pe buze
n-am să le mai rostesc.

Când tac,
îţi spun atât de multe,
urechea ta
abia aşteaptă să-mi asculte

bătăile inimii.

Revival

Azi am cunoscut
disperarea parfumului de tei
ce se vrea floare,
tânjind să se întoarcă
la izvoare.

Transcendenţă

Cu paşi de nisip
am trecut prin cuptorul suspinelor,
devenind...
sticlă de Murano.

De vezi că tac

e-atâta jale-n jur încât mă doare,
al nopţii negre nedormit catarg,
corabia-mi e vas cu slabe vele,
abandonată-n pustiitul larg

e-atâta linişte încât mă cred în pace
cu bântuitele păreri de rău şi crud,
doar şoapta ta blesteme mai desface
în universul meu fierbinte, ud...

de vezi că tac, în suflet n-am tăcere,
văpăi de ruguri arse-mi sunt veşmânt,
te-ai întrebat de unde-mi vine cântul?
te-ai întrebat de ce încă mai sânt?

Mărturii tăcute

doar amintirile rămân ca mărturie
brăzdând pământul sufletului gol,
am semănat în el atâtea vise,
atâtea vieţi şi-un singur rol...

dor paşii înapoi, dar şi nainte,
vorbele-mi sunt clopot, clopot mut,
caverne, răni deschise, frunze moarte,
şi-o mare de tăceri ce-o port drept scut.

furând câte puţin din trupul vieţii,
am învăţat prin jalbe tonul trist,
un pas şi încă unul peste punte,
îmi tot şoptesc că încă mai exist...

Fântâna mea

M-am născut lumină
la începutul timpului,
atunci când rugul dragostei ardea
în toi de iarnă, viscolind troienii,
în palma ta, căuş de sori,
aripi de foc îmi spuneau că încă mai exist...

doar caii tăi sălbatici mă mai poartă,
prin visele Căii Lactee,
nu vreau să trec de razele de lună,
nu mă lăsa să fiu doar epopee!

la fiecare răsărit de soare,
mai mor câte o zi încă puţin,
nu ştiu.. de mai trăiesc sau mi se pare...
oricum, urmez al stelelor destin...

mi-e timpul duşman, hoţ amarnic de clipe,
doar vise mai curg în clepsidră, hilare,
e vremea atât de perfidă... femeie...
un foc plin de patimi, de patimi vulgare...

am braţele întinse-a neputinţă,
cuvintele-mi curg mute printre gene,
fântâna mea ce-n cumpăna durerii
secat-ai fost de mânzele troiene...

Aşa voi şti

tânjeam amarnic după şoapta ta,
cu-aripa frântă-n zborul surd,
eu visul tău, tu viaţa mea,
mereu acelaşi gând absurd...

doar versul mi-a rămas, un scâncet mut,
e tot ce vom trăi vre-odat,
mă răsfoieşte, suflet drag,
aşa voi şti: nu m-ai uitat.

Stropi de vară...

Te-mbracă doar clopul de paie
şi umbra-ţi lipită de zid...
Curge apa pe tine iubito,
sub soarele ăsta torid...

cu braţele lungi, voluptoase,
razele lui te încing,
oglindindu-se-n pielea-ţi de-aramă...
Cu greu gelozia-mi înving...

Picuri grei şi săraţi se destramă,
prin curburi încă nesărutate...
Ce n-aş da să fiu ploaie... iubito...
să te spăl de rotunde păcate...

Teatru de vară...

Cred că voi pleca...
şi nu vei şti
în nopţi târzii
unde voi fi.

Mă voi întoarce înapoi
şi pe scara de mătase,
nu-ncap doi,
deci doar eu,
subtil Prometeu,
furând focul-zeu,
-o scânteie de iubire-,
veşnic voi purta în sân o rană
a temerarei căi,
ce zorii îi destramă.

Mereu călători,
norii mă poartă
spre... mai târziu...
sau poate către ... niciodată.

Uitată,
Lumina m-aduce pe braţe...
Mă simt legată cu aţe...
marionetă vivace,
printre atâtea paiaţe...

la dreapta...
la stânga...
iar inima... nătânga...
nu le prea deosebeşte...

Un vis

Sunt vis, nu pot să cer iertare,
promisiuni nu vreau să fac,
o punte nouă nu-şi mai are rostul,
iar noul rol provoacă-atâta trac,

promisiuni şi-atâtea curcubee,
atâtea vise vrând să zămislească,
cenuşa dragostei deşi e încă vie,
nu poate decât monştri ca să nască.

sărutul tău, ca rochia mea albită,
sunt jalnice-ncercări de a mai fi,
îmbrăţişând tot universul,
păstrează-ţi visul... pentru-a doua zi.

de vrei să-mi dărui sufletul din nou,
efemeridă fără drept de plată,
în contul meu sunt doar păreri de rău
şi-o inimă... o inimă uitată...

Iubire de plastic...

Mi-ai spus că mă iubeşti...
iubire de plastic
cu bandă magnetică pe stânga...
introduci codul şi...
ies cuvintele teanc,
gata numărate,
aranjate...

Cu ele poţi cumpăra orice...
sau poate că nu...

Spune-mi tu...
ai mai mult decât cuvinte?

Exchange-office-ul
este încă deschis...

Firesc ar fi...

Firesc ar fi să mor odată
dar am murit de-atâtea ori,
lasat-am scrum şi călimări uscate,
atâtea versuri pline de fiori...

firesc ar fi sa fiu apocalipsa,
final de lume-n manuscris,
dar cine se mai ia după scenariu
când viaţa bate cel mai tainic vis???

Încă te mai visez iubito

deşi e toamnă şi-i târziu
o ştii şi tu
şi eu o ştiu
povestea cu a fost cândva
o poartă...
era poarta ta...

acum...
sunt ziduri ruginii,
iederi lungi, temniţe pustii,
roua florilor tomnite,
atâtea lacrimi nerostite,

atâtea neîntinse mâini,
dimineţi... nefrânte pâini...
ulcior cu apă ne’ncepută
crăpat...
şi ochii...
ochi de ciută...

Întâmplare

m-am întâmplat
ca o ploaie de vară
îmbrăţişând asfaltul încins

abur pe trupul tău fierbinte

ţi-auzem gândul...

mă rugai să mai stau
măcar un anotimp
cât să-ţi risipesc printre degete
snopul de vise

peste care se aşterne zăpada

Memento mori

Ochiul nopţii privea
degetele-ţi fierbinţi
strecurate
printre clipele mele,
oprind în loc timpul
pe ultima treaptă a cerului,
suspin încremenit
printre stele.

Perdele de lacrimi,
ochii tăi,
pleoapele mele...
covor de dorinţi
peste care păşim
cu tălpile goale
strivind cu fiecare pas
visele rămase muguri.

Umbre pe celuloid

Panoul acela
e ultima mea deghizare

nu m-ai recunoscut?
Era de aşteptat...
mă redefinesc

a început numărătoarea inversă,
culorile dispar pe rând
începând cu apusul,
diafragma clipeşte scurt
cât o zbatere de pleoape

fără cuvinete,
doar alb-negru,
nici un contur...

umbre pe celuloid.

Alergand dupa cai verzi

Stii, calul meu nu era verde, nu umbla pe pereti
si nici macar nu era cal...
Era un roi de fluturi ce poposeau din cand in cand
pe cate o floare din gradina mea parasita.
De cate ori ma apropiam voind sa-i ating,
mi se repezeau in stomac, imi ravaseau meniul
si dispareau peste gard in gradina vecina,
lasand florile tot mai pustii
si senzatia aceea... o stii tu...
Cu privirile atintite-n departare
si o tacerea asurzitoare in urechi, astept sa treaca,
pregatindu-ma pentru urmatoarea invazie...

Citadina

In orasul-padure,
unde copacii sunt beton
iar crengile, cabluri
de inalta tensiune,
tiglele se cred pasari
ce-au uitat zborul...

Camp fara maci

ne-am ucis visele din câmpul cu maci,
înainte... cu mult înainte
ca ele să devină din flăcări, petale

au rămas doar cupele goale,
cu lujerul frânt,
plecat spre pământ

nimic sfânt
nu mai păzeşte altarul
atâtor frunze veştejite
înaintea verdelui crud

obrazul amintirii, ud,
mai murmură cu glasul tâmp
„a fost odată”

Doar tacerea

cand cuvintele
au aripile frante,
doar tacerea
mai poate face punte
fara sa raneasca...

iubirea noastra,
fir de iasca,
tu cremene
iar eu amnar...

e-n zadar...
doar flacari,
un fuior de fum
si-o mana de scrum

apoi...
tacere

Incapatanare

a-ncărunţit albastrul din noi
spălat de-atâtea ploi
şi-atâtea furtuni,
torente
nespus de atente
stergând orice urmă
de vise latente,
violente
trunchieri,
un ieri
născut fără de mâine,
fără de aripi
dar cu dorul nerostit,
neîmplinit,
al unui zbor
infinit,
imposibil
şi extrem de sensibil,
irascibil,
de-a dreptul penibil
în încăpăţânarea de-a fi...
iubire

Vreau să joc şi vreau să cânt

Iubito, sufletu-mi pădure,
cheamă timpul înapoi,
să renaştem amândoi
de sub muchia de secure,

să fim muguri, nu suspin,
rod ascund în teasc de lemn,
hai iubito, dă-mi un semn
să beau cupa de pelin,

să-mi plec ochii în pământ,
să-l izbesc iar cu piciorul,
umple-mi de amar ulciorul,
vreau să joc şi vreau să cânt...

Aripi de ceară

s-au frânt...
undeva, în zboru-mi către stele,
s-au frânt
aripile mele

Icar obosit,
zburând prea aproape de soare,
mi-am topit
visele de ceară,
fără culoare

n-am ştiut...
soarele poate fi iubit
doar de departe,
paşii către el
înseamnă moarte

Lacrima lui Ovidiu...

În noapte plângem amândoi,
Ovidiu şi cu mine...
companioni la un pahar
de lacrimi şi suspine

lacrima lui pe buza mea,
dulce, greoi se lasă,
buchet de tainice plăceri,
licori de viţ-aleasă

vibrează-n suflet corzi de foc,
tainice violine,
rostind şoptit numele tău
cu lacrimi şi suspine

te chem de dincolo de-oglinzi,
ce nu-mi reflectă chipul,
doar depărtările ne-ating,
ne tulbură nisipul

mă cauţi în fiecare trup,
te regăsesc în mine,
răsună ultimul acord
de lacrimi şi suspine...

Mai lasă-mi

mai lasă-mi pomii verzi pe braţe-ramuri,
cu muguri care-n pântec rodu-şi poartă,
pe tălpi, mi-ai pus stigmat, sărut fierbinte,
pecetluind un drum, un dor, o soartă

mă bântuie pustiul din nisipuri
ce-au fost odată ziduri de cetate,
mi-ai pus pe umeri văluri boreale,
rămas-au doar veşminte sfâşiate

s-au risipit în patru vânturi, toate...

Santinela ceasului din urmă

În gluga nopţii, trasă peste stele,
m-ascund de-un vis ce tragic se destramă,
cetatea mea e arsă şi pustie
şi nimeni nu mai cere la porţi vamă

pe zidul mut, cu aripi de cenuşă,
murmur litanii aspre, fără glas,
e stins azi jarul din căuşul palmei,
dar pulberea de stele a rămas

în turn, doar orologiul se mai luptă
cu timpul ce nu vrea să se oprească,
e-n mâna mea şi cremenea şi-amnarul
izbind tăcut în sufletu-mi de iască

doar santinela ceasului din urmă
scrumul de pe gânduri îmi mai scurmă

Ultimul drum

Iubeste-mă, aşa cum n-ai iubit
Decât o primă dată-n asfinţit
Când soarele dădea în arămiu
În roş tomnatec, copt şi sângeriu

Iubeşte-mă aşa cum n-ai ştiut
Decât o primă dată, la-nceput
În verde crud şi iz de primăveri
Suspin acut al zilelor de ieri

Iubeşte-mă aşa cum n-am mai fost,
Cu disperarea ultimului rost,
Cu ultimul refren de catifea,
O ultima tigara si-o cafea.

...si de e toamna

Mă dor aripile-n amurg
simţind clepsidre cum se scurg
cu flori de tei printre ninsori
apusuri albe de fiori .

E timpul ce l-am alungat
şi niciodată l-am chemat
al iernii fără de sfârşit
ce seceră tot ce-am iubit .

Doar gânduri peste plete-mi curg,
tu, depărtatu-mi demiurg
întinzi iar degete de ploi
că să-mi atingi umerii goi,

să mă mângâi deşi nu vii
lăsându-mi nopţile pustii
şi sufletul câmp veştejit
eu n-am plecat, tu n-ai venit...

...şi de e toamnă peste noi
şi-atâta arămiu prin ploi,
nu mai întreb de ce te-ai dus
soarele meu... de ce-ai apus...

E anotimpul

Atunci cand fosnetu-mi - padure
cu brate-nfipte in noroi –
se tanguie curgand la vale
izbit de vant, spalat de ploi,
e anotimpul care naste
doar intrebari fara raspuns,
nu va ajunge niciodata,
desi de mult era ajuns.

Ploile tale

mi-e trupul sterp
si insetat
ploile tale au uitat
ca sa-l mai planga

a binecuvantare
intinde-ti mana stanga
peste noi
iubite ploi
pornind suvoi

cu miros de soare
si gunoi...

Ploaia...

Te-am căutat alergând
cu pletele-n vânt
şi tălpile goale...
mi-am sfâşiat norii
şi-am curs pe pământ
în rafale...
În geamuri ovale
cu lacrimi izbesc,
să te cheme...
şoaptele mele
brăzdează pe cer...
diademe...
Dar tu nu mai vii...
mă strecor prin rigole,
şiroaie...
Două trupuri fierbinţi,
fremătând de dorinţi...
stau în ploaie...

Gand de toamna

Calatorind spre vest,
copacii si-au trimis inainte frunzele
sa hraneasca pamantul

Doar vantul
le stie rostul...

Tristete fara ecou

De ce plangi iubito? Ma doare
anotimpul acesta strecurat intre noi,
stalactite de sare
infipte-n noroi...
deserturi aride
nespalate de ploi

De ce taci iubito? Ma doare
pustiul cuvintelor fara de rod,
dezradacinare,
fatidicul nod,
taram fara soare
mustind a prohod