Nici toamna asta...

mă cheamă peste pragul serii
rupând amurgul în fâşii
să-mi faci veşmânt din florile târzii
cu gust de vânt şi de culoarea mierii

pe frunte pune-mi spice aurii
şi-n păr sclipiri din nopţile de-argint
şoptesc tăcute vorbe de alint
şi ştiu...nici toamna asta n-ai să vii...

Fantana mea

M-am născut lumină
la începutul timpului,
atunci când rugul dragostei ardea
în toi de iarnă, viscolind troienii,
în palma ta, căuş de sori,
aripi de foc îmi spuneau că încă mai exist...

doar caii tăi sălbatici mă mai poartă,
prin visele Căii Lactee,
nu vreau să trec de razele de lună,
nu mă lăsa să fiu doar epopee!

la fiecare răsărit de soare,
mai mor câte o zi încă puţin,
nu ştiu.. de mai trăiesc sau mi se pare...
oricum, urmez al stelelor destin...

mi-e timpul duşman, hoţ amarnic de clipe,
doar vise mai curg în clepsidră, hilare,
e vremea atât de perfidă... femeie...
un foc plin de patimi, de patimi vulgare...

am braţele întinse-a neputinţă,
cuvintele-mi curg mute printre gene,
fântâna mea ce-n cumpăna durerii
secat-ai fost de mânzele troiene...
(versuri inspirate de poemele lui Eugen Bîrziche - vebwell)

Atunci când ne vom întâlni

Atunci când ne vom întâlni,
Te voi recunoaşte...
Voi închide ochii şi voi simţi
Mireasma florilor
Din gradina sufletului tău.
O cunosc atât de bine...
Sunt florile pe care eu ţi le-am dăruit
Înainte de început...
Pe când erau doar seminţe în găoacea lor.

Atunci când ne vom întâlni,
Te voi recunoaşte...
Voi închide ochii şi voi tresări
La auzul paşilor tăi.
Îmi recunosc bătăile inimii
În cadenţa lor,
Simt cum te apropii...

Atunci când ne vom întâlni,
Te voi recunoaşte...
Sufletul tău va cânta o melodie
Uitată de mult...
Era cântecul inimii mele...
Pe care l-am pierdut
Atunci când am murit
Puţin câte puţin...
Pâna s-a lăsat o linişte de gheaţă...

Atunci când ne vom întâlni,
Te voi recunoaşte...
Voi închide ochii şi voi simţi
Căldura sufletului tău
Care va topi depărtarea
Şi va alunga întunericul...
Mă voi simţi din nou vie!
Vor cădea lanţurile
Şi-mi voi întinde aripile ca să zbor...

Iar tu vei fi lângă mine,
Prietenul meu dintotdeauna...
Şi mă vei ajuta să recuceresc înălţimile!!!

Dansând cu lupii...

Am ieşit în noaptea plinei luni
şi-am dansat cu lupii...
m-am prins în hora lor nebună,
unduitor, fantastic şi rebel,
urlând la lună...

am descifrat misterul ropotelor de ploaie
sfâşiată prin ramuri de copaci...
lacrimi ce vor să spele lumea
de ea însăşi...
cabale îngânate de vraci...

am găsit nedorite răspunsuri
la întrebări pe care nu le-am pus...
şi privesc cornul lunii-n apus...
mai ascunde în ea nepătrunsuri...
dar ceasul s-a dus...

mi-e sufletul gol, zdrenţuit,
mă paşte-un cumplit dor de ducă...
luna păleşte năucă
iar lupii privesc liniştit
o nălucă...

Plouă-ntruna

Pe vremea cand eram numai noi doi
în universul pustiit de clipe
si ne iubeam nebuni printre aripe
de ingeri uzi ce se-ascundeau de ploi

timpul încremenise peste pleoape
ce nu mai indrăzneau ca să clipească
din noapte zorii nu voiau să nască
ştiindu-ne atâta de aproape

cu razele-i de-argint, geloasă, luna
ne-nveşmânta-n mătase de cocon
şi se-auzea doar plânsul monoton
al ploii ce ne urmărea întruna

Alea jacta est

Un actor, un rol, o viaţă,
scenă fără manuscris,
o paiaţă,
jucând un veşnic compromis,
eu cred că sunt,
tu ştii că nu-s,
fără nici o vorbă-n plus,
scenariu scris de la-nceput,
pentru-n orb, un surd, un mut.

Atârn de sforile întinse,
capete fără sfârşit,
în colbul de pe duşumele
purtându-mi pasul târşâit
spre replica finală,
clipa fatală
în care am decis
să am eu ultimul cuvânt...

scena vă aparţine,
„les jeux sont faites,
rien ne vas plus!”

Memento mori

Ochiul nopţii privea
degetele-ţi fierbinţi
strecurate
printre clipele mele,
oprind în loc timpul
pe ultima treaptă a cerului,
suspin încremenit
printre stele.

Perdele de lacrimi,
ochii tăi,
pleoapele mele...
covor de dorinţi
peste care păşim
cu tălpile goale
strivind cu fiecare pas
visele rămase muguri.

Iubito...

Timpul, mână criminală în mănuşi de catifea
ca o umbră pe perete, lunecând insinuat,
strecurându-se flegmatic, a bătut la uşa mea,
să-i deschid, să stăm de vorbă, despre ce s-a întâmplat.

„Ce mai vrei – i-am spus, sardonic, fără nici un pic de milă.-
n-ai făcut destul –se pare- vrei mai mult, nu ţi-e de-ajuns?
Floarea vieţii mi-ai răpit-o, tot ce-a fost să fie-odată,
ai prădat, ai luat cu tine şi-n tenebre te-ai ascuns.

Hai, priveşte-mă! Te uită! Ai venit să-ţi ceri iertare?
Nu te iert! Ce stai acolo proţăpit şi fără glas?
Poţi să-mi dai napoi ce-odată am avut şi tu mi-ai luat?”
„N-am venit să-ţi dau, iubito, ci... să iau şi ce-a rămas!”