Timpul, mână criminală în mănuşi de catifea
ca o umbră pe perete, lunecând insinuat,
strecurându-se flegmatic, a bătut la uşa mea,
să-i deschid, să stăm de vorbă, despre ce s-a întâmplat.
„Ce mai vrei – i-am spus, sardonic, fără nici un pic de milă.-
n-ai făcut destul –se pare- vrei mai mult, nu ţi-e de-ajuns?
Floarea vieţii mi-ai răpit-o, tot ce-a fost să fie-odată,
ai prădat, ai luat cu tine şi-n tenebre te-ai ascuns.
Hai, priveşte-mă! Te uită! Ai venit să-ţi ceri iertare?
Nu te iert! Ce stai acolo proţăpit şi fără glas?
Poţi să-mi dai napoi ce-odată am avut şi tu mi-ai luat?”
„N-am venit să-ţi dau, iubito, ci... să iau şi ce-a rămas!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu