sâmbătă, 16 octombrie 2010

Lacrimi de nea (pentru Ţiţi)


Plânge cerul iubito...
plânge cu fulgi de zăpadă,
prima nea,
ofrandă imaculată
pentru sufletul tău
peste care așez
petale roșii
de trandafir
ca să-ți spună...

Zadarnicie


m-ating de buza palidă a nopţii
să-i simt sărutul umed peste pleoape
rămâi, rămâi întâia mea poveste
cu muguri albi şi cetini printre ape

şi lasă-mă să cred că peste-abisuri
mai sunt nebuni ce vor să fie punte
trec în galop atâtea anotimpuri
ce pier stârnindu-mi colbul de pe frunte

Dincolo de sine


Realitatea este, cum spui tu,
compusă din puncte de vedere...
Suma punctelor, cum spune matematica,
dă naştere unei linii
mai mult sau mai puţin drepte,
dar peste care nu se trece,
decât pe tărâmul viselor,
unde nu există teamă,
nici aripi frânte,
acolo totul se poate,
iar cu mâna întinsă,
atingi cerul.

Acolo sunt stăpână
peste visele mele şi visele tale...
un singur gest şi ele prind fiinţă,
îşi deschid aripile şi se înalţă
până la linia aceea, o ştii tu,
mai mult sau mai puţin dreaptă.

Acolo se izbesc
de suma punctelor de vedere şi...
cu ochii orbi şi aripile frânte,
se lasă arse pe rugul conştiinţei de sine.

În cenuşă
mai mocneşte înăbuşit,
o boabă de jar ce se închipuie
o Phoenix nenascută încă.
Sancta simplicitas!

Mai bine adaugă încă un ram
din pomul realităţii,
să ardă totul,
până la ultima scânteie.

Poate că aşa va dispare
şi teama aceea
ce m-a împiedicat să trăiesc.
Teama că s-ar putea
ca visul să-şi ia aripile la spinare
şi să treacă dincolo de linie.
Aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată.

De ce să mi se întâmple mie?

Să nu-mi mai spui


N-ai cum să ştii cât mi-e de greu
că nu mai pot să te întreb „Iubitul meu,
cum ţi-a fost azi? Am fost şi eu
în gândurile tale?”

îmi sunt atât de goale palmele
în care-mi puneai sărutări
şi pustii clipele fără chemări
abia şoptite

care oglindă îmi va spune
chipul ce mi-l scăldam în ochii tăi?
azi rătăcesc pe neştiute căi,
iar tu nu-mi eşti făclie

tăcerea, nemiloasă solie
a timpului cu colţi de piatră
înfipţi în părăsita vatră
cu jarul stins de mult,

bântuie cu paşi de vată
veghind la hotare

nu poţi şti cât doare
să nu-mi mai spui...

Urme în suflet


Iubitul meu,
tu eşti un vis
care-a-ndrăznit
să zboare
dincolo
de pasărea tăcerii,
peste crestele îngheţate
ale dorinţei,
dar s-a izbit
de zidul de foc
al neputinţei,
transformându-se
în scrum.
Stau în genunchi
pe malul stâng,
ţinându-te în căuşul inimii
şi aştept
să renaşti
din propria cenuşă,
desculţ,
să-mi laşi urme în suflet.

Te voi păstra


Te voi păstra mereu în minte
zidit în trupul unui vers,
cu nerostitele cuvinte
din graiul altui univers.

Mai sunt atâtea multe patimi
pe care nu le-am consumat,
stăm îndărătul unor gratii
ce timpul ni le-a cenzurat.

Atât ne-a mai rămas din zborul
ce fără aripi s-a născut,
mă-nbrăţişează peste vremuri,
şopteşte-mi dorul tău, tăcut.

Doar cand plang


Eu doar cand plang pot trece
dincolo de usile inchise,
pe trepte de vise
spre nicaieriul acela imponderabil,
unde totul se poate...
Pasesc peste intinderea de ape
cu talpile goale,
valurile-mi saruta gleznele,
brate de alge ma cuprind
voind sa ma opreasca...
Dar visul meu?
Visul meu e dincolo de poarta albastra,
dincolo de cuvinte...
Pasarea spin isi canta ultimul cantec,
descantec din valea plangerii,
prin vadul pasilor pierduti
inainte de marea trecere...