Pe vremea cand eram numai noi doi
în universul pustiit de clipe
si ne iubeam nebuni printre aripe
de ingeri uzi ce se-ascundeau de ploi
timpul încremenise peste pleoape
ce nu mai indrăzneau ca să clipească
din noapte zorii nu voiau să nască
ştiindu-ne atâta de aproape
cu razele-i de-argint, geloasă, luna
ne-nveşmânta-n mătase de cocon
şi se-auzea doar plânsul monoton
al ploii ce ne urmărea întruna
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu