Fântâna mea

M-am născut lumină
la începutul timpului,
atunci când rugul dragostei ardea
în toi de iarnă, viscolind troienii,
în palma ta, căuş de sori,
aripi de foc îmi spuneau că încă mai exist...

doar caii tăi sălbatici mă mai poartă,
prin visele Căii Lactee,
nu vreau să trec de razele de lună,
nu mă lăsa să fiu doar epopee!

la fiecare răsărit de soare,
mai mor câte o zi încă puţin,
nu ştiu.. de mai trăiesc sau mi se pare...
oricum, urmez al stelelor destin...

mi-e timpul duşman, hoţ amarnic de clipe,
doar vise mai curg în clepsidră, hilare,
e vremea atât de perfidă... femeie...
un foc plin de patimi, de patimi vulgare...

am braţele întinse-a neputinţă,
cuvintele-mi curg mute printre gene,
fântâna mea ce-n cumpăna durerii
secat-ai fost de mânzele troiene...