Dincolo de sine

Realitatea este, cum spui tu,
compusă din puncte de vedere...
Suma punctelor, cum spune matematica,
dă naştere unei linii
mai mult sau mai puţin drepte,
dar peste care nu se trece,
decât pe tărâmul viselor,
unde nu există teamă,
nici aripi frânte,
acolo totul se poate,
iar cu mâna întinsă,
atingi cerul.

Acolo sunt stăpână
peste visele mele şi visele tale...
un singur gest şi ele prind fiinţă,
îşi deschid aripile şi se înalţă
până la linia aceea, o ştii tu,
mai mult sau mai puţin dreaptă.

Acolo se izbesc
de suma punctelor de vedere şi...
cu ochii orbi şi aripile frânte,
se lasă arse pe rugul conştiinţei de sine.

În cenuşă
mai mocneşte înăbuşit,
o boabă de jar ce se închipuie
o Phoenix nenascută încă.
Sancta simplicitas!

Mai bine adaugă încă un ram
din pomul realităţii,
să ardă totul,
până la ultima scânteie.

Poate că aşa va dispare
şi teama aceea
ce m-a împiedicat să trăiesc.
Teama că s-ar putea
ca visul să-şi ia aripile la spinare
şi să treacă dincolo de linie.
Aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată.

De ce să mi se întâmple mie?