doar amintirile rămân ca mărturie
brăzdând pământul sufletului gol,
am semănat în el atâtea vise,
atâtea vieţi şi-un singur rol...
dor paşii înapoi, dar şi nainte,
vorbele-mi sunt clopot, clopot mut,
caverne, răni deschise, frunze moarte,
şi-o mare de tăceri ce-o port drept scut.
furând câte puţin din trupul vieţii,
am învăţat prin jalbe tonul trist,
un pas şi încă unul peste punte,
îmi tot şoptesc că încă mai exist...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu