Cred că voi pleca...
şi nu vei şti
în nopţi târzii
unde voi fi.
Mă voi întoarce înapoi
şi pe scara de mătase,
nu-ncap doi,
deci doar eu,
subtil Prometeu,
furând focul-zeu,
-o scânteie de iubire-,
veşnic voi purta în sân o rană
a temerarei căi,
ce zorii îi destramă.
Mereu călători,
norii mă poartă
spre... mai târziu...
sau poate către ... niciodată.
Uitată,
Lumina m-aduce pe braţe...
Mă simt legată cu aţe...
marionetă vivace,
printre atâtea paiaţe...
la dreapta...
la stânga...
iar inima... nătânga...
nu le prea deosebeşte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu